‚Eu cred că vesnicia s-a născut la sat.Aici orice gând e mai încet,
si inima-ti zvâcneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
si dacă ti-ai sângerat picioarele
te asezi pe un podmol de lut.’
Poate fi acesta raspunsul la deruta unor generatii care au pierdut legatura cu radacinile, cu lumea satului, vatra din care ne tragem? Si cum nu mai au radacini, plutesc in deriva, fara sa stie nici cine sunt, nici ce vor, nici incotro se indreapta.
